Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Cristian Liviu Burada

Despre poet şi poeme

Motto: Am închis în sfere de ger

Câteva cuvinte ca pe un dar...

Nimic nou în toate câte le spui

Câte le-ai povestit păreau cunoscute

Dar nerostite aşa cum le rosteai tu

Numindu-le poeme

Cei mai muli şi-au dat seama că de fapt

Şi ei ştiau toate lucrurile astea

Doar că le-a fost imposibil să le spună

Pentru că fiind foarte ocupaţi

Cu treburi mult mai importante

N-au mai avut timp pentru aşa ceva

Şi în plus li s-au părut atât de banale

Toate rostirile astea

Încât s-au jenat să le mai spună şi altora

Acum îţi întorci ruşinat faţa înlăuntrul tău

În fântâna din care toţi s-au îndestulat cu apă proaspătă

Iar acum vor să o astupe definitiv

Pentru că au treburi cu mult mai importante de făcut.

De o parte şi de cealaltă a cântecului

pentru sora mea Mili

Niciodată n-ai vorbit nimic despre plecare.

Am rămas singur aici între colinele astea tremurânde

Deşi tu îmi spuneai că vom fi mereu amândoi

Eu mai pot vorbi doar cu chipurile tale

Începând cu cele din copilărie

Ca nişte broderii mătăsoase uitate demult prin aer

Şi aduse în preajma mea de câte o pală de vânt

Acum toate cuvintele nerostite au rămas între noi

Asemeni frunzelor viitoarelor primăveri

Mustind de întrebări

Cărora doar tu le vei mai şti numărul

Ca să te pot revedea a trebuit să primesc dezlegare

De la instanţe grijuliu inventate de umbre tăcute

A trebuit să jur că la revederea noastră eu nu voi întreba nimic

Dar mai ales că nu-mi va scăpa nicio lacrimă

Ba chiar era necesar să mimez un soi de bucurie ingenuă

Pentru că tu... nu mai erai aceeaşi.

Tu deveniseşi într-adevăr altcineva

Doar vocea ta îmi era cumva cunoscută

Dar am simţit ca pe o flacără diamantină în ochii tăi

Bucuria de a mă revedea

Izbucnită din durerea ta imposibil de ascuns

Un urlet de animal încolţit de miliarde de suliţe bine ascuţite

Îmi cotropise tot trupul devenit brusc o biată cavernă

Schingiuită de propriile-i ecouri

Mi-ai cerut să-ţi cânt un cântec de demult din copilărie

Amândoi ne străduiam să mimăm firescul

Tu nu îmi spuneai nimic despre plecare

Deşi în cântec chiar despre asta era vorba

Amândoi de o parte şi de cealaltă a cântecului.

Amforă care să-i semene

Aceleaşi privelişti îmbâcsite de priviri le ţinem încă în noi

Ferecate viclean cu lacăte ruginite

De teamă că am putea împărţi fie şi la doi

Mirările toate revărsate-n ispite

Ne cutreieră abrupt benzi rulante cu sentimente uzate

Nimic nu ni se mai poate întâmpla semnificativ

Busolă nu mai există vreun nord să ne-arate

Continentele sufletelor le-am scufundat demult fără vreun motiv

Ca să mai pot respira măcar până la primul răsărit cunoscut

Din lut proaspăt am vrut să plămădesc o amforă

care să-i semene

Dar fiindcă fără să ne iubim prea mult timp a trecut

Amfora s-ar topi cât ai da cremene.

Năframă de toamnă

O toamnă mai frumoasă şi lungă ca aceasta

N-am mai văzut – trecând cu mult în iarnă

Când geruri trebuiau să ne pleznească

Merii năuci cu flori se pregătesc să cearnă

Gutuii cei târzii livizi îmi par de-a dreptul

Ciulinii-n mov dau încă să respire

În cuib de berze stă înfipt stiletul

Trecutei veri cu arşiţe trase-n fire

Niciun cocor nu cred că a mai vrut să plece

Chiar vinul fierbe încă-n butoaie de aramă

Şi rănile-n apusuri au început să sece

Căci nopţilor buimace din nou le sunt năframă.

N-aş fi aflat

Zilele-acestea toate ca nişte coli de scris

Cum veşnic călătoare-s tot vin şi iarăşi trec

Spre alte zări probabil deşi nu s-ar fi zis

Că visurilor noastre le sunt demult edec

De azi... de ieri... de cine ştie când

Lumina-n palimpsest se scurge ca o ceară

Acum noi plămădim o literă un rând

Mâine cu totul alţii vor fi templului scară

Ce-ar mai putea conta când toate-şi vin spre sine

Secundele-şi duc suflul într-o cadenţă rară

Vezi...dacă tu n-ai fi strigat la mine

N-aş fi aflat că toamnă e afară.

Despre ceva anume

care-mi scapă

Aproape ca pe o mirare dincolo de închipuire

Amintirea unui gând foarte de demult

Pe care-l credeam transformat

Într-un fel de poem

Despre ceea ce mereu

Am avut senzaţia că-mi scapă

Deşi îmi părea aşa de cunoscut

Niciodată n-am putut să reţin

Acel ceva anume

Acel regret de déjŕ vu

Eu cel aproape bucuros de propriile-mi tristeţi

Aş fi putut scrie poeme reuşite despre zile şi nopţi

Despre anotimpuri

Mai ales despre veri infernale secetoase turbate

Stând doar cu ochii aţintiţi pe fereastră

Şi privind la celălalt – de fapt tot la mine

De dincolo de altă fereastră

Privind la mine cel nepriceput cel orb

Cu toate laşităţile înflorite

Precum bubele pe trupul lui Iov

Ceva anume care iată

Şi de data asta mi-a scăpat parcă printre degete

Printre simţuri îmi tot scapă mereu acel ceva

Cu neputinţă să-l rostesc…

De aici încolo poate să urmeze aproape orice

Vârtejuri în rotiri sincopate

Iedere prelungi de emoţii ieşite din pardoseala

Pe care întins credeam că stau

Cuprinzându-mi infinitezimalul trup

Aducând mai mult a semn de întrebare

Chihlimbar

Cu ani în urmă poemele mele se prelingeau încet încet

Pe fruntea ta pe buze pe sâni apoi şi mai jos

Pe pântecul ca o câmpie însetată

Apoi şi mai jos şi mai jos şi mai jos

Până ce te traversau ca un fulger – aşa-mi spuneai

Ca un fulger mă traversează poemele tale şi mă pătrund

Şi mă înfioară poemele tale – aşa îmi spuneai.

Te înfiorai încă de la primele silabe

Alteori strigai în gura mare

Că doar câteva cuvinte din poemele mele sunt suficiente

Să te ude din creştet până-n tălpi

Erai udă toată din numai câteva cuvinte

Adeseori chiar de la primele silabe rostite

Sau doar inventate de mine pentru poeme

De cele mai multe ori nici nu mai apucam

Să le imaginez să le rostesc să le scriu

Tu simţeai că ele există cumva şi te biciuiau

Precum în vechime ploile de vară plezneau aprig

Câmpia plină cu bulgări uscaţi de secete

Desigur foarte multe cuvinte au rămas aşa

Nerostite şi nescrise

Din ele s-ar fi născut cele mai bune poeme

Iar tu te-ai fi înfiorat şi mai abitir

Chiar şi la nerostirea lor – îmi spuneai.

Numai că între timp liniile fierbinţi

Ce separau trupurile noastre nu mai există

Poemele scrise sau nescrise rostite sau nerostite

S-au depus ca un calcar fosforescent pe oasele noastre

Cuvintele toate se văd acum foarte clar în noi

Precum resturile de animale şi alge preistorice

Într-un străvechi chihlimbar.

© 2007 Revista Ramuri